Despre povești, în copilăria mică!
Poveștile sunt universul copilăriei! Așa știu eu, de când eram mică. Poveștile, atunci, însemnau, în primul ramând, simț auditiv. Pe urechi pătrundea informația, apoi mintenaș, închipuirea se apuca de treabă. 
Va să zică, poveștile erau fie ascultae la pik-up, fie citite, fie relatate, ticluite sau pomenite de persoane semnificative.
Acum poveștile au fost detronate de către desene animate. Desenele animate au devenit, Universul însuși. Cu siguranță și ele își au atât rostul cât și pocinoagele lor.
Însă, nu uitați de TICLUIT, POMENIT, RELATAT.
Pentru mine, aici, în genul ăsta de interacțiune, e creșterea pe postamentul căreia te poți baza pentru o viață întregă, cu o amprentă educațională rotunjoară săvârșită de cei ce au pus umărul să te crească intr-un fel anume!
Începe în copilăria celor mici cu:
”Hai să îți spun, eu când eram mică”
Si continuă dupa decenii trăite cu:
”Mama, mai știi? Când eram mică îmi povesteai că…!”
Va să zică, povestiți cu ai voștri micuți despre tot ce va trece prin amintire, prin gând, prin suflet.
Ei trebuie să știe cât de bogați (mai ales pe dinăuntru), autenticitate, prezenți, preocupați, interesați, neputincioși sunteți.
Astfel vor înțelege ca imperfecțiunea e permisă, pe alocuri dezirabilă! 
