Despre grija, in forma ei primitiva! 
Se implinesc 2 ani, numarati in experienta scolara, de cand Iris a plecat sa studieze ultimele 2 clase de liceu in alta tara.
Au fost multe “de grijit”, dar si “de avut in grija” si “de grija”!
Punctul culminat a fost ”Pandemia” infatisata in diagnosticul meu de Covid pozitiv cu 3 zile inainte ca avionul sa decoleze spre UK. Se stiau putine atunci. Diagnosticatii si apartinatorii lor stateau 15 zile in carantina. Am anulat tot si ne-am temut teribil pt sanatatea noastra. De altfel, odata cu experienta Covid sau cu tot ce au insemnat emotiile cu care a fost asociata, eu am ramas cu o durere de cap care imi aduce un discomfort de care ma plang, cel mai tare in situatii dificil de gestionat, de care se tot face sa am parte.
Timpul le-a rezolvat incet, incet pe toate. Covidul s-a ”normalizat”, scoala s-a incheiat. Doar rezultatele le mai asteptam, cu emotii firesti.
Si acum, momentul sosirii acasa vine sa rotunjeasca aceasta experienta. Constientizand asta, parca totul pare mai usor, pt ca, nu-i asa, cand viata capata accente de poveste, parca e mai simplu sa-i acceptam mendrele!
Acum, la sosirea acasa din acest periplu incheiat, suntem tot despartite de masti.
Suntem separate tot de usa din casuta noastra, dar, de data aceasta, cea pozitiva e Iris.
Cercul se incheie cu Covid si angoasele care il insotesc, lipsa imbratisarii de bun venit acasa, plus, toate povestile alea spuse cu sufletul la gura in priviri de drag sorbite, in zambete cu gura pana la urechi, date de bucuria revederii. Desigur, pot astepta, insa savoarea lor isi pierde aroma si niciodata, cel putin asta data, nu vor mai fi spuse la fel!
Dar dincolo de asta scriu astazi pentru a sarbatori altceva. Dupa muuuulta vreme mi-am mai dat voie sa am timp pentru griji mici. De fapt, azi am avut tot timpul din lume sa pregatesc pentu Iris niste ”soldatei” (amintiri din copilaria in care retetele aveau nume inventate de noi) si am facut-o cu atata PREZENTA de m-am podidit cu lacrimi pe obraz.
De ceva timp sunt foarte zgarcita cu timpul acordat mie si celor dragi. Mi-am asezat deoparte grija pentru lucrurile mici, aparent neinsemnate. Rational, merge si asa, desigur, pentru ca cel mai important este, nu-i asa, sa avem planuri mari si sa le ducem la indeplinire.
Intrebarea este, daca planurile Mari se impotmolesc (cu sau fara contributia noastra), indaratul lor CE VA RAMANE?
Zic pentru noi, cei care vedem preponderent dincolo de ”neinsemnata grija pentru lucrurile mici”…
Va urma !
