Când EU nu mă prețuiesc pe mine și pe cei dimprejuru-mi, dar trăiesc cu ideea că ceilalți NU O FAC!
”Vorbesc la telefon când îl iau pe ăsta mic de la grădi/ școală aproape întotdeauna pentru că sunt chestiuni de serviciu care trebuie rezolvate și mai scutesc din timp pentru când ajung acasă unde tot o mulțime de treabă mă așteaptă. Până la urmă, cât își găsește el papucii și își strânge chestiile sunt o grămadă de timpi morți! E și un pic cam împrăștiat!
Ei, faptul că după ce termin el e preocupat de rățușcă, telefon, portieră, sticla de apă, orice altceva și nu îmi răspunde la întrebări, fiind distras de prostiile lui mă scoate din sărite.
Nici câteva minute pe zi nu ne dăm?
Eu sunt bucuroasă că îl văd și vreau să știu cum i-a fost, dacă a mâncat, dacă au fost în regulă temele de ieri, ce are de făcut pe astăzi ca să știm cum ne organizăm și EL e cu ochii pe pereți. Am și obosit! Nici nu îl mai întreb uneori. Mai bine mai rezolv ceva, ptii, stai că iar am uitat…și sună și telefonul.”
Cunosc mulți părinți care când au venit la mine GÂNDEAU EXACT cum am descris mai sus.
Au trecut prin multe amintiri până să creeze tabloul ăsta. Apoi, prin tot atâtea ca să lase telefonul în mașină, să nu-l scoată din buzunar, să îl dea pe silențios cel puțin în acel moment IMPORTANT AL REÎNTÂLNIRII.
Dincolo de relația pe care o construim cu ai noștri procedând așa, APARE CEVA ȘI MAI ÎNGRIJORĂTOR. MULT MAI!
Știi răspunsul?
Oki, atunci eu adresez întrebarea.
Cât ajung acești copii să se PREȚUIESCĂ pe ei înșiși?
Vine la pachet cu cât de respectați/iubiți vor fi de prietenii/partenerii, de familiile lor?
Merită ASTA? Ei acum, ei din viitor?
Oricum ar fi adresat acest ”merită asta” e important să își găsească conștientizări în fiecare dintre noi!
