Nu mi-e străină din nicio poziție furia, neputință, frustrarea care se ivește uneori în relația părinți – copii!
Deloc!
Din momentul în care aceste emoții s-au mai disipat pentru mine, fiindcă relația adult – adult își schimbă coordonatele, privesc cu mai multă băgare de seamă la puști sau puștoaice ce povestesc despre umilință resimtita mai cu seama când sunt loviți peste obraji.
La fel de greu de dus pentru ei este și faptul că nu pricep clar care este motivul tornadei venită din senin, deși se pare că ai lor părinți le-au explicat deja asta, dar vorbind atât de tare încât nu mai era nimic de auzit!
Nu, nu este azi un gând despre judecata! Cu toții greșim!
Este despre momente în care părerea de rău e împărtășită și asumată de-a binelea!
Asta e drumul cel mai scurt spre “nu se va mai repeta prea curând”!
La multi ani, mici și mari, interiori și ieșiți!
P.S. – doar tipatul, fără lovitura pe obraz nu e neapărat mai ușor de tolerat! El vine cu alte și alte prejudicii.
