Astăzi despre iubire și căință!
Ce o fi însemnând căința asta?
Primul gând care mă face să zâmbesc, de aceea vi-l împărtășesc și vouă, este legat de felul în care în mintea celor mici se alătură sunete pe care ei nu le înțeleg si din nevoia de a le pricepe, le oferă o formă cu care le este mai ușor să opereze. De aceea, rolul nostru, al celor mari, este de a supraveghea și a aduce înțeles mințișoarei lor în formare. Ce mai știu eu, este că odată lucrurile pricepute denaturat și folosite astfel sunt mai greu de rescris.
Așadar, o fetiță simpatică pe care mi-o amintesc cu drag, îmi povestea cândva cât de bine se simte la biserică când merge cu a ei bunică, cum părintele îi oferă bomboane delicioase și cum, cel mai simpatic moment trăit vreodată acolo este când ”măcăiește”. Interesată de subiect, așa mi-e felul, cer mai multe detalii. Aflu astfel că toți enoriașii ”măcăiesc” în cor la un moment dat în lăcașul sfânt.
Da, ei de fapt, se căiesc, însă micuța nu avea ”proprietatea termenului”. Va să zică, dincolo de povestea veseloasă, introduceți-i pe ai voștri în acest sens minunat al cuvântului special, căință.
E un fel de părere de rău amestecată cu iubire și acțiune care face ca sentimentul remușcării, regretului, sa pecetluiască decizia de a nu mai greși, dar și să ajungă, într-un fel sau altul, la inima celui care a suferit din cauza stângăciilor tale.
Fiți alături de ai voștri și, dincolo de comicul acestui preambul, faceți-i să priceapă ce este, cum se simte și mai ales cum se împărtășește această stare. Desigur în actul căinței nu poate fi vorba de înjosire, inferioritate. Faceți-i părtași la momentele în care ați greșit și odată ce ați conștientizat asta, ați ajuns cu sufletul, inima sau măcar mintea la cel căruia i-ați produs suferință!
Apoi, cât este de eliberator acest sentiment.
Mai știți?
