Despre PĂRINȚI CU COPII PLECAȚI în străinătate!
Am lucrat în multe proiecte dedicate COPIILOR AI CĂROR PĂRINȚI au ales să plece pentru a le putea oferi o viață mai bună copiilor lor. Cât zbucium e acolo, în suflete de părinți și copii bine căptușite cu informația plăsmuită “ca să ne fie bine viețuind departe unii de ceilalți”, nu e de povestit în câteva rânduri, ÎNSĂ, fiecare dintre cei 2 implicați se păcălesc că e spre binele lor comun sa aibă cândva un acoperiș care să le aparțină pentru că asta îi va face fericiți și îi va apropia pentru totdeauna! 
Totuși, zilele astea am văzut ceva și mai trist, trist până la un ghem de lacrimi care si-a făcut loc în stern și se încăpățâna să stea acolo! Să nu curgă, să nu se desfacă, să nu plouă. Să nu facă ceva! Orice!
O doamna de 70 plus venită pe picioarele dumneaei într-un spital de urgență pentru că nu se simțea bine. Avusese un AVC cândva, se declara grijulie cu sănătatea dumneaei dar totuși nu era bine…
După câteva ore de investigații plus așteptarea acestora, medicii primesc rezultatele. Încă un AVC și este imperios necesar să rămână în spital.
A fost un pic de zbucium până ce una dintre rezidente și-a luat inima în dinți și a mers să îi comunice doamnei. Se vedea că îi este greu, era apăsată de o garda grea în care se întâmplaseră multe lucruri neplăcute pentru pacienții ei.
Doamna primește vestea cu un pic curaj.
“Știu că am AVC”…câteva secunde grele de așteptare și rezidenta găsește resurse să comunice din nou mesajul…”e unul nou și neapărat trebuie să rămâneți”
Urmează un alt moment și mai lung de muțenie…apoi, îngrijorarea infimă, dar mai ușor de suportat a pacientei – ”Nu am bagaj, trebuie să merg sa îl iau și nici telefonul nu e la mine, stau aproape”.
Apoi urmează scânteia: ….
– ”Dar nu aveți copii… să vină ei”
– ”Ba da, dar sunt în Canada, nu trebuie să știe! La ce le-ar folosi?”
Dincolo de asta se așterne liniștea!
Pentru ce ar trebui sa știe copii de atât de departe că mama lor a mai făcut un AVC?
Scriind, mi se întâmplă să nu vad literele cu claritate. 
Restul poveștii e una cu un soț in vârstă și dezorientat care nu aude ce i se transmite la telefon și despre o geantă ce stă gata făcută ”în camera mea, sub masă, acolo unde mănânc eu!”.
După dialogul la telefon și acesta cu nuanțele lui copleșitoare rămâne doar o față lividă și îngrijorată, chiar vizibil mai în vârstă decât cea de cu câteva minute în urmă.
Și niște copii într-o Canadă care i-a primit cu mai mult bine decât le-ar fi fost acasă.
