M-am uitat la o poză mai mult decât mă așteptam.
Nu pentru că aș fi vrut să compar. Nici nu e o comparație dreaptă, de fapt. Sunt aproape două femei diferite, aflate în două momente distincte, cu resurse diverse și cu alte întrebări în minte și inimă.
Dar peste toate am prins a iubi un gând.
Cât de mult din mine am lăsat în urmă… și cât de bine a fost că am făcut-o.
Pentru că, de multe ori, când vorbim despre trecut, apare ideea că „am pierdut”.
Tinerețe, energie, spontaneitate, curaj. Și sigur că, într-o anumită formă, e adevărat.
Dar o fi orice pierdere una de murmurat?
Sunt lucruri pe care nu le pierdem. Le rătăcim, le uităm, le dezbrăcăm, le îmbrâncim sau poate fortuit, le punem undeva, pentru că noi sau cei pe care îi iubim, nu le mai găsesc îndemânoase.
M-am uitat la mine cea de atunci și am recunoscut încordarea. Dorința de a arăta, de a demonstra, de a fi „în regulă” în ochii celorlalți. Era acolo o energie de luptă împletită cu aroganța lui eu știu deja, pe care astăzi nu o mai am la fel.
Între timp, viața a mai luat din lucruri. Din vivacitate, din vigilență, din iluzii. Dar mi-a dat la schimb capacitatea de a mă opri. De a mă întreba. De a nu mai fugi atât de repede de mine.
Și e departe de a-mi părea rău.
În loc au apărut frânturi de liniște, așezare, zgomot mai puțin.
Cred că asta e o diferență importantă: nu devenim mai săraci, devenim mai aproape.
Mai aproape de noi, chiar dacă asta înseamnă că renunțăm la unele părți care, la un moment dat, ne-au ajutat pe de o parte să ne cățărăm, pe de alta să ne zdrelim cu cicatrici care vor să rămână.
Așa că, mă simt împăcată cu pusul la murat a lucrurilor precum:
- impulsului de a impresiona
- nevoii de a avea mereu dreptate.
- grabei de a demonstra că „pot”.
Și, în mod paradoxal, abia acum începe o formă mai autentică de putere.
Una care nu mai are nevoie să fie văzută tot timpul.
Așa că, imaginea asta veche poate deveni oglindă. Nu una care să ne arate ce nu mai avem, ci una care să ne amintească ce am lăsat în urmă.
Când m-am uitat la poza aceea, nu mi-am dorit să mă întorc acolo. Am simțit, în cele din urmă, că pot distinge cui pot fi recunoscătoare. Anume, lucrurilor care au rămas dar mai ales celor care și-au preschimbat consistența.
Și asta e semnificativ să deslușești și tu în ceea ce te privește.
Simt acum că asta e, de fapt, sensul reîntoarcerii.
Să mă împac cu câte am lăsat și să mângâi cu cât de vii și delimitate sunt minunățiile șlefuite trăindu-mi propria VIAȚĂ cu toate ale ei.
Dacă te uiți și tu la o fotografie veche și simți că ai pierdut ceva, te invit să schimbi puțin întrebarea.
Nu „ce nu mai am?”, ci „ce am ales, poate fără să știu atunci, să las în urmă pentru a ajunge aici?”
Uneori, răspunsul vine cu mai multă blândețe decât te-ai aștepta.