Zilele trecute s-a încheiat luna ”în dar” pe care am primit-o de la fiica mea.
Dap, sintagma nu mi-am ales-o întâmplător! Pentru cei care își aduc aminte, mai aproape de copilăria/ tinerețea mea, este despre o melodie cu si despre iubire.
Cu fiecare revenire acasă mi-e mai clar că al ei cămin nu mai este aici. Dacă ați ști cât de mult și cât de demult am gândit la asta, iar faptul că devine aievea este încă hrăpăreț. Simt că se înfruptă din inima mea într-un fel care mă face să simt încă ceva megieș cu neputința.
Uneori las emoția să mă copleșească și mă perind, cu lacrima în gât, printre momentele în care am pus, de exemplu, ”expunerea la pierdere a micuței mele copile” de atunci mai presus de orice. Îmi vin în minte amintiri copleșitoare cu micile ei suferințe despre care, eu, adultul perfect conștient de atunci era ferm convins că îi vor fi de mare folos.
Alteori pun rațiunea deasupra și mă încânt de reușitele ei măsurabile! 
Peste toate știu că „fericirea„ nu are unitate de măsură, dar în același timp știu că ”viața bună”, are. Unde se intersectează astea două e o chestiune de opțiune personală. Cum punem opțiunea personală în slujba noastră asta e o altă discuție și mi-i tare drag când îmi găsesc compania potrivită pentru a o analiza!
Una peste alta, sunt recunoscătoare pentru acest DAR din care, am momente în care recunosc, nu m-am îndestulat. Ce știu, însă, este că data următoare voi fi mai abilă în a evita inconveniențele trăite acum și asta ne va fi de folos.
Mai mult, mărturisesc, sunt îngăduitoare cu mine! Până la urmă, nu am foarte mult timp de când nu mai sunt eu rotița cea mare.
P.S. Și, ce să vezi, nu am mai fost eu prima care să dau trezirea pentru avionul din zori!
M-am emoționat, ceea ce vă doresc și vouă!
