In curând se fac 10 ani de când lucrez, în diferite proiecte sau circumstanțe de viață cu copii ai căror părinți sunt plecați și implicit cu adulții rămași cu cei mici (sau puțin mai mari) acasă, fie ei părinți, bunici, mătuși, frați.
Ieri la Serile Filmului Românesc am văzut Clara. Un film care tratează subiectul ÎNCĂRCAT de emoții, de toate felurile, simțite de-o parte și de alta. Mă refer aici la cele 3 instanțe copil, adult plecat, adult rămas.
Avem tendința, de cele mai multe ori, să fim părtinitori. În funcție de experiența noastră de viață pactizăm cu unul dintre cei 3 și găsim prilej să judecăm oricare dintre alegerile celorlalți 2.
Filmul Clara reușește să surprindă cu bune și rele emoțiile trăite de fiecare dintre părți.
În capul meu, musai trebuie văzut și mai ales de adulți mai întâi, apoi de adulți și copii. E nevoie ca cei mari să fie pregătiți să răspundă și să provoace înainte de prima vizionare.
Simt din toată inima că dacă ești părinte, în oricare dintre situații, acasă sau departe, e semnificativ să treci prin emoțiile din Clara. Și dacă îți trece prin cap să pleci, e musai să își faci rost de lecția asta.
Sunt multe momente care merită super atenție. Eu am rămas cu gândul la…
– Diferența dintre apropierea pe care Clara, bineînțeles inconștient, o manifesta pentru fetița de care avea grijă în străinătate și băiețelul ei de acasă…Cât de neputincioși și, implicit, influențați suntem noi, adulți cu capul pe umeri, de reacțiile celor mici. Și cum, respingerea lor ne face să ne pierdem resursele pentru a reacționa sănătos și iubitor asta pentru că ne simțim dați la o parte și doare.
– Dialogul excelent dintre Clara și tatăl ei rămas acasă cu copilul în care este surprinsă nevoia fiecăruia dintre adulți de a i se recunoaște implicarea și sacrificiul și mai ales senzația care rămâne, că cei doi au vorbit dar mesajul nu a trecut dincolo de rațiunea fiecăruia dintre ei.
– Neputința copilului de a transmite mamei, dincolo de limbaj nonverbal și ceva cuvinte amestecate drama prin care trece.
Sunt multe lucruri care au rămas să mustească până când voi găsi nuanța potrivită de a le transmite pentru a avea un impact. Însă, cel mai trist dintre ele este MINCIUNA. Larghețea cu care părinții fac promisiuni pe care își IMAGINEAZĂ că le-ar putea respecta deși nu au la momentul zicerii nicio resursă disponibilă. Asta este cel mai trist. Copii la început cred, apoi, NU MAI CRED NIMIC. Și, ce se întâmplă? Totul e învăluit într-o nesiguranță copleșitoare pe care o vor purta INCONȘTIENT cu ei o VIAȚĂ.
Si da, asta le va fi un bolovan foarte greu de dus, pentru că permanent vor trăi cu sentimentul că CEILALȚI fie ei parteneri, șefi sau propriii copii nu vor face ce spun.
Care le vor fi reacțiile?
Aproape întotdeauna nepotrivite, chiar agasante pentru ceilalți. Vor avea în fiecare moment nevoie de confirmări ostenitoare sau vor trăi trist, așteptând în fiecare zi să fie abandonați, dați afară, neiubiți.
Și iarăși da, îi vor trage și pe ceilalți dragi în capcana asta până când îi vor determina să ia decizii dureroase, pentru că, ASTA ESTE FAMILIARITATEA LOR. Una în care SUFERĂ.
Dacă nu ați dus niciodată raționamentul atât de departe, începeți cu filmul! Apoi, desigur există resurse pe care nu le puteți vedea de unii singuri, dar le puteți întrezări când vă deschideți sufletele!
