Uneori totul pare să se miște cu o viteză copleșitoare!
În toată fuga asta de a face lucrurile ”cât de cumsecade cu putință” ne mai alină nevoia de a avea așteptări plăcute. Așteptări care țin, adesea, de evenimente care urmează și din care/la care vom lua parte. Însă, ce să vezi, percepția despre ce urmează poate fi una fluctuantă…
Uneori, ne simțim atât de încărcați, prinși, sâcâiți chiar, încât, și acel eveniment fain, de exemplu ziua cuiva drag, cu cât vine mai aproape ajunge să fie perceput ca mai degrabă consumator de energie (pregătirea/resursele/ grijă ca totul să iasă bine). Astfel, vrem sau nu, apar gânduri precum, va trece și după, cel mai important pentru noi rămâne ”un pic de odihnă” asimilată adesea la ”a fi acceptați/grijiți/îmbrobodiți cu căldură”.
Din gândurile astea amestecate s-a săvârșit o scânteie de avânt!
Astfel, îmi dau voie să pun ”a aștepta” într-o altă lucire. Aceea a unor momente simple, variabil întâmplătoare care nu țin de mine, dar la care pot contribui activ ca ele să își găsească loc, prin EXPUNERE.
Astfel, cumva conștientizând această nevoie putem da șanse ”unui strop de imprevizibil”, putem să alegem să ne vulnerabilizăm nițel și să îngăduim incertitudinii să ne determine schimbarea.
A trăi în permanență cu iluzia că ținem lucrurile sub control devine epuizant și apăsător.
Încorporând hazardul așteptării putem să ne îmbunătățim sănătatea mintală și să avem acces la satisfacții, ALTELE DECÂT CELE PROIECTATE. A celor care vin pur și simplu, poate printr-un mesaj, o privire, o îmbrățișare care au menirea să lumineze o cărare demult lăsată în întuneric. Poate, nu va fi aceea potecă ce merită bătătorită pentru a petrece viața parcurgând-o iar și iar, DAR poate fi drumul spre poienița aceea care va rupe osteneala în relaxarea, iubirea și acceptarea de care avem nevoie, într-un moment în care ne simțim strașnic încremeniți în epuizare.
La drum! 
